Teodor CICU: Renaşterea Culturală, Buzău
Florina Zaharia este o trestie pascaliană răsărită la malul Dunării - lângă ea curcubeul se dezmiardă "de-a punctele într-un orizont" şi boturi de mânz sunt ademenite de cerul ce deschide loc unui câmp printre "crăiţe plouate proaspete" făcând loc şi plantei de magie a iubirii, busuiocul. Poezia ei este leac pentru toate iubirile de pe planeta cu nume de dragoste. Cartea de poezie a tinerei autoare (a cincea), intitulată sileptic: "1863-1894 aşteptarea fără braţe", apărută la Ed. Opera Magna, Iaşi 2007, e ca un trăsnet căzut de-a lungul străzii, la fel de simplu ca o femeie care se scaldă în râu.
Poezia Florinei Zaharia îşi îndeamnă cititorul să-şi sculpteze în cuvinte trecerea: "ştiam că nu e nevoie de cuvinte/că voi vorbi de sub pleoape"; descântă şi încântă prin cuvânt uimirea care şovăie în a observa acel petec de rai din sufletele noastre: "Florina e scrisă pagini limfatice întregesc restul fiinţei/până la pierderea de sine ea e o funie între particule mici şi mari/de caiete mâini inimă şi infinit". Florina Zaharia îşi desenează singură cerul "şi se gândeşte cum vei căra după tine norii/când o vei ţine de mână..." pentru că (nu e cuminte/se strâmbă. îşi ridică bluza deasupra oraşului/parcurile aplaudă); un întreg spectacol dat de tânăra autoare în buza clipei încremenite pe retina ochiului şi "în braţele ei se răstoarnă tunetele lumii" (a şasea poveste). Tânăra autoare, ne propune un alt joc de cuvinte: cu tăceri şi frumuseţi de lebădă poposită pe fundalul acestui smârc de baltă şi stuf care e viaţa.

Ioan TODERIŢĂ
Poezie a florinelor, a florilor gânditoare în corola luminii, în spectrale percepţii, ale somaticului morfic, metamorfic.
Mă încântă metafora germinaţiei fiinţei în neant, metaforele frumosului savurat: mereu fluid plasmatic în eternitate ori în revelaţia efemerului semnificant.
Sunt florina acestei lumi/.din care trebuia să cresc/. în burta unei gropi (inversa)
Verbele sunt, a fi, la un loc ori fiecare la locul potrivit, se conjugă mai mult ca perfectul într-un "past perfect" continuu, într-un "prezent active voice", într-o gramatică respiratorie unică, până în marginea trăirii empiric-sentimentală, până în absurd-metafizic, până în paradoxul transcendenţei: sunt florina acestei pagini/. sunt florina acestor priviri (...) partea cealaltă a scrisului/sunt un amestec de sânge şi cuţit./
Metafora germinează estetic, etic, o raţiune existenţială, poetică, într-o lume bătătorită de simţăminte calde, răscolitoare în fiinţă: "cu tine am învelit lumina.rotirea încetinită a unei priviri de copil . (şi) mirosul palmelor împreunate în întuneric (sub) placenta lipită de cerul gurii, aproape cerneala de scris. florina te simte. căsuţa ei cu inimi poartă pereţi din carnea ta".

Ion MANEA, Revista Dominus, ianuarie 2008
"Cu certitudine, lirica Florinei Zaharia este una de o originalitate bulversantă. Nimeni nu scrie ca Florina, ea este atât de ea însăşi, încât nu poţi opera nicio distincţie între Florina ca fiinţă şi Florina ca poetă. Fiinţa se suprapune poetei, iar poeta se suprapune fiinţei.(.)
Volumul are trei sufluri diferite, unul este "florina acestui drum", la mijloc e "1863 - 1877. poveşti cu ticăit monstruos", iar la sfârşit avem "despre cum nu te-am mai aşteptat (jurnal negru)", titluri de capitole care survolează de la mari înălţimi propriile conţinuturi abia atingându-le esenţele cuprinse. (.)
Şi iată cum florina se autoflorineşte într-o lirică cu clinchet de stea şi licărire ultra-lumească".

Maximilian POPESCU: "Jurnalul cafenelei literare: florina"

F l o r i n a  Florinelor şi Drumul Durerii

Exact la ora 13,00 în ziua de 13. 12. 2007, într-o Joi  ceţoasă cu bură ce prevestea zăpada, în aula Casei  Clorofilei danubiene, Florina, fiica lui Zaharia  şi a unei Mame care m-ar fi arătat inimii -spune poeta-, şi-a lansat corabia cuvintelor astea (care) sunt numai ale mele. Aici la malul apelor sfinte, Florina Florinelor, şi-a condus ferm ceremonaialul, în faţa lumii din cetate la naşterea celui de al cincilea copil botezat < 1863-1894 aşteptarea fără braţe >.
Bonald spunea că suntem alcătuiţi din două găleţi de apă şi una din săruri. Aşa şi este, numai că depinde şi de felul cum sunt dispuse. La Florina sărurile se numesc  însă minte, suflet şi inimă. Altfel nu ar fi apărut goală pe străzi -1998-, într-un possssssster- 1999 - ca un (manuscris de mângâiat) Alextandru - 2001. Peste trei ani se dezice şi apare nueuflorina-2004. A fost prezentă toată floarea cea vestită a literelor gălăţene, care s-a dispus nici nu se putea altfel pe bisericuţe. Prinţesa cuvintelor, cum îmi place să scriu, Florina  îmi spunea că aşteptarea fără braţe i-a dat  ceva ce nu atingi decât înnodând bătăile aripilor, printre altele emoţiile pe care nu le-am avut nici la debut. Toată echipa Dunării de Jos a trăit cu intensitate acelaşi sentiment.

Diasonul Aşteptare fără braţe  lucrat cu artă fotografică, în care Florina pozează după capul. Florinei denotă bun gust şi eleganţă, dar nu a reuşit decât în mică măsură să cuprindă starea de real-ireal de care vorbea autoarea. Imaginile din volum sunt mai aproape de inima Florinei şi de ce să nu o spun ca om de meserie biciuesc mintea emoţionând. Trei spadasini ai criticii literare au reuşit să întrevadă câte ceva din starea specială cu totul ieşită din comun în care poeta şi-a scris Aşteptarea fără braţe. Este o stare de graţie adusă la maximum de harul poetic, super dar dat de Bunul >.

Viorel Dinescu (Cronică, Alteritatea Poeziei)
O neaşteptată soluţie pentru poezia actuală ne propune Florina Zaharia, prin volumul intitulat nueuflorina, cu precizarea că în paranteze: jurnalul lui. şi mai departe: jurnalul lui Răzvan. Avem de-a face cu o lirică de un erotism subtil şi invadator, am putea spune chiar osmotic, către cei doi poli ai binomului sentimental, se identifică, se contopesc în formă dar şi în esenţă, ajungând să comunice direct. Unul prin fiinţa celuilalt. O ideală reunire a celor două jumătăţi de sferă platoniciene, în care substanţa lirică se amestecă devenind un al treilea mod, unic de data aceasta, de a trăi plenar suprema iluzie a cuplului.
Florina Zaharia nu este câtuşi de puţin o generaţie spontanee. În cartea ei de vizită sunt înscrise deja câteva realizări notabile, toate cu un titlu (sau subtitlu) cel puţin incitant dacă nu chiar provocator. Goală pe străzi (Eminescu, 1998 - premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut; possssssster  (premiul Nichita Stănescu, 1989); alextandru (manuscris de mângâiat), Ed. Cartea Românească, 2001. Problemele mari ale poeziei moderne sunt puse direct (chiar dacă nu totdeauna explicit), delirul poetic este exprimat cu sinceritate, dar fără lipsa de pudoare cu care ne-au obişnuit alţi confraţi: tehnica versului se vrea înnoitoare şi chiar aşa şi este, nonconformismul este practicat cu tărie, dar fără ostentaţie. Lirica Florinei Zaharia nu este o frondă împotriva prejudecăţilor literare ale clasicilor, ci pare mai curând un program literar, în care sacrosanctele majuscule sunt eliminate, solemnitatea unor ritualuri de dragoste nu mai tutelează sentimentele oamenilor ca un zeu comunitar, ci devine o dimensiune secretă a fiecăruia, o problemă personală în care lumea poate fi explicată numai prin îndrăzneala şi experienţa poetului care se autoanalizează.
Da! Renunţăm la marile gesturi, uneori retorice, păstrate în arhivele poeziei, renunţăm la eterna majusculă, care reuşeşte de multe ori să dea o grandoare faţadă anumitor versuri. Coborâm în arena propriilor noastre trăiri, unde lupta cu tabuurile se dă cu pieptul gol, pe viaţă şi pe moarte, singurul semn al învingătorilor fiind sinceritatea şi singura cauză a înfrângerii, minciuna.
Sunt oare suficiente toate acestea pentru a înlocui setea de frumos a semenilor noştri, senzaţia de relaxare pe care ţi-o dă clinchetul apollinic, criteriile logicii curente care ne permit să înţelegem şi limbajul celuilalt, dar nu doar pe cel al propriilor noastre gânduri?
Întrebarea e veche de când lumea, de când poezia s-a ridicat în peşteri, în lumina flăcărilor apuse întru slava unor zei necunoscuţi. Răspunsul ar putea fi acela, că în jurul nostru există mai multe lumi, mai multe moduri de a le înţelege şi marea îndrăzneală a Florinei Zaharia este aceea că a încercat să le facă să coincidă prin suprapunere. Viaţa trăită, viaţa visată, cea pe care ţi-o aminteşti, sau cea care te priveşte cu ochiul altuia, au, în fond, un focar comun: spiritul egocentric al poetului, care chiar atunci când nu recunoaşte, se comportă (şi chiar este pentru el), ca singurul punct arhimedeic din care poate sprijini lumea.
Frumuseţea cuvântului ar putea fi doar o prejudecată, spun unii, nu şi noi-înşine, înţelesul logic în poezie, ca şi forma ei prescrisă, nu sunt decât nişte ghiulele care împiedică zborul. Ideea ar putea fi adevărată într-o oarecare măsură, dar nici fervoarea iconoclastă nu credem că e o valoare de sine, ci mai mult o "ars dirimandi" care nu reuşeşte să înlocuiască frumuseţea coloanelor sparte. Poezia, într-adevăr, este o aventură personală în parcurgerea căreia poetul are dreptate, şi chiar dreptul să se zbată în toate sensurile care-i convin. Numai aşa se poate naşte acel pas înainte râvnit de toate generaţiile. Dar, pentru ca fiorul armonic să poată fi comunicat avem nevoie de un limbaj comun, care nu poate fi impus de anumite loji de critici hiperestetizanţi. Valoarea poeziei se judecă "hic et nunc" în iluzia deşartă ca geniul cutăruia nu va fi înţeles decât peste o sută de ani.
Fervoarea lirică a Florinei Zaharia e nobilă prin sinceritatea ei, prin totala identificare a autoarei, cu actul liric în sine, şi printr-o mare prospeţime. Omagiile de până acum ale contemporanilor ei ni se par întemeiate. Probabil că pentru mulţi dintre cititorii volumului nueuflorina, va fi necesară o perioadă mai lungă sau mai scurtă de acomodare. Trebuie să ţinem seama de faptul că, nimic din ceea ce este pornit din inimă nu e lipsit de valoare.

Ion Zimbru - "Mă duc la tine să-mi dai nişte drum", ("Actualitatea pe Dunăre", cartea sub lupă, nr. 17-18-19, 2005)
"Florina Zaharia urcă încet. Nu se joacă de-a viteza. Fiindcă numai motoarele pot fi accelerate. Chiar şi lumina.(...) Urcă încet. Cuiele scării se rup în urmă. Nicio şansă de coborâre. Prea mare şi prea frumoasă greutatea. "nueuflorina", editura vinea, 2004.

Florina Zaharia - gălăţeancă drăcoasă pe dinafară şi superbă pe dinăuntru, rezistentă ca o plevnă şi amabilă ca un vezuviu literar propune cititorului o preumblare, dar şi o postumblare dincoace de rostul şi rostirea banală, dincolo de facerea şi refacerea lumii: "scrisul atinge locul care te doare/ încă o literă strâmbă în rană/ forţând-o. stăpânind-o. las urme în scris îl murdăresc/ miroase din cauza mea" (caietul şi caieta de alint).

"nueuflorina" proiectează şi construieşte o capcană în care greu nu poate pica un cititor profesionist: dublare şi dedublare a personalităţii/persoanei/ personajului liric, răstălmăcire originală, demnă de analiză estetică şi ideatică tip Tudor Vianu...(...)

"nueuflorina" - carte splendid scrisă şi organizată, carte în care se vede grija pentru acurateţea gramaticală/parabolică/ metafizică a demersului liric: "jumătăţii de întuneric din tine i-a crescut jumătate din mine/ un kilometru blând astupat cu celule vii transparente/ mâinilor le-am ordonat o evoluţie inversă ca să apuce litera pe dinăuntru/ mă răstorn în tine în sine în ei/ fac toate astea pentru că vreau să fiu si(n)gură că dacă scrisul se va şetrge-ntr-o zi/ eu voi fi modul lui de a dispărea" ("coaja").

Florina Zaharia demonstrează că întunericul se propagă cu viteza luminii. Pot/îndrăznesc să-i spun doar atât: mă duc la tine să-mi dai nişte drum/ al meu este/ a rămas cremene tocmai de când/ erai fabrică de lacrimi/ şi eu căutam ergo sum/ să începem acelaşi ghem în ceruri şi pe pământ".

Laurenţiu Ulici (Curentul, 29 decembrie 1998)
" ...un soi de nonconformism, în registru feminin găsim la Florina Zaharia ale cărei poezii din Goală pe străzi (Ed. Eminescu) sunt produsul, în egală măsură, al unei sensibilităţi poate nu atât antifeministe cât decomplexate de tabuurile feminităţii şi al unei imaginaţii avântate până la limita dicteului suprarealist. Evident talentată, tânăra poetă izbuteşte deseori să frapeze cititorul prin frumuseţea şi ineditul unor imagini parcă de hai-ku (într-un grupaj de "florine") dar şi prin încărcătura de semnificaţii din textele ceva mai ample. Peste tot o fervoare rar întâlnită a decupării fragmentului din întreg şi un soi de nonşalanţă adolescentină a provocării textualiste... Un ciudat sentiment de intangibilitate face ca atitudinea poetei să rămână rece, nici o urmă de implicare afectivă nu se lasă întrezărită în ţesătura textului în afară de implicarea în discursul propriu-zis care, din această pricină, pare el, iar nu "eu-l" liric, îndrăgostit. Nu ştiu dacă această percepţie friguroasă a orizontului existenţial ţine de strategia construcţiei poetice sau de un fel de a fi al poetei. Pentru poezie, câtă vreme reuşeşte să fie expresivă, asta nu contează. Pentru poetă, probabil că da. Cu siguranţă, următoarele cărţi ale acestei revelaţii numită Florina Zaharia vor lămuri chestiunea".

Daniel Ştefan Pocovnicu (Ateneu, februarie 2002)
" Poeta de la Galaţi nu se sfieşte să acorde poeziei sale exact atât erotism textual cât crede ea de cuviinţă că merită. Un curaj care nu trebuie trecut cu vederea de vreo sensibilitate pudibondă pe cale să piardă esenţa problemei. Fiindcă poemele acestea îşi relevă poeticitatea incontestabilă pe filiera, riscantă şi de aceea meritorie, a excesului cvasimanierist, aş spune.
...iese la iveală astfel agresivitatea manifestă a limbajului postmodern, ca instrument al unei retorici de forţă competiţională într-o lume fără alte ierarhii. Poeta are nevoie de o virilizare a expresiei printr-o aliere a forţei matrice şi motrice...Poate că lupta cu feminitatea vorbirii comune, unde conservatorismul lor evidenţiat în mod ştiinţific iese mai bine în evidenţă, dezvăluie şi senzaţia, oarecum difuză, că la nivel comun, femeia are mai mult stil (legat cu siguranţă de graţia definitorie) decât bărbatul, de unde accesul de febră ascensională al Cătălinei eminesciene..."

Valentin Talpalaru (Arca lui Noe, p. 63)
" Poeta propune o sensibilă descifrare a tensiunii eu-cuvânt, a uluirii regăsirii în poem, fără interogaţii, doar constatând.
Versuri curgând fără limită ortografică unul în altul, cuvinte topite într-un alambic semantic din nevoia de a le goli de eventuala gravă încărcătură într-o melancolică, uimită copilărie".

L.D. Clement (Bucovina literară, Iulie – august 2000)
" ...Una-i florina cea cu ţoale uşchite, care, probabil se vede, dar alta-i florinaînflorina, deja concept al unei fluide substanţe secrete, dinlăuntrul trupului care (încă) o protejează de lumea de afară, mai mult intuită decât asumată sau doar motiv a unor experienţe. Dar florinei trupul îi apără şi poezia, poezia sa de acum, strălucitoare şi efemeră. Interesantă o ipostază: aceea a glisării erotismului înspre tentaţia maternităţii şi ivirea unui (pretext de) alter ego (pe nume alexandra) ce pare a promite perpetuarea unei trăiri, o aureolă a nemuririi.
Încă o imagine desprinsă "la minut" a unei voci pe care o găsim impetuoasă, nejenată de prea multe canoane şi prejudecăţi, ingenuă şi sarcastică..."

Cristina Cîrstea (Convorbiri literare, iulie 2000)
Poetă a senzaţiilor tari şi a revelaţiilor, Florina Zaharia s-a profesionalizat rapid într-o scriere detaşată, fragmentară, suprarealistă. Mişcarea vie a poeziei se derulează după o tehnică bine însuşită, personală. Lupta analizei se axează în special pe trăirile fiinţei expuse în perimetrul timpului psihic, idei pe care autoarea le reîncarnează într-o altă formă şi o altă trăire. De aici se poate vorbi despre perspectiva sinelui şi perspectiva lumii (a celorlalte ... florine) asupra sinelui.
Spasmul individului absorbit de cotidian, de trotuare, drumuri şi străzi, devine o consistenţă materială, capabilă să se infiltreze în orice cuvânt, oferindu-i un relief palpabil ce nu mimează semnificaţii ci prezenţe în continuă acţiune. Florina Zaharia are vocaţia de a ne determina să suportăm concretul, ironia şi mimul excentric despuiaţi de vanităţi şi iluzii. Dincolo de epiderma stilistică, naşterea, viaţa şi moartea sunt doar profunzimile spaţiilor şi personajelor noastre interioare, acele crâmpeie ce ne alcătuiesc într-un poster al Eului, pagina asta albă din noi..."

Octavian Soviany (Luceafărul, 17 mai 2000)
" Afişele" Florinei Zaharia iau adeseori forma unor autoportrete burleşti care inscripţionează o veritabilă farsă a dedublărilor pe parcursul căreia eul real şi eul scriptural interpretează o pantomimă cu măşti plasată sub semnul metamorfozelor, dar şi al mistificării enorme. Actul scrisului este conceput acum ca o pasiune autodevoratoare în care îşi găsesc expresia pulsiunile de agresivitate ale ego-ului ce se lasă în voia dispoziţiei "nimicitoare" de a trece lumea în scriitură, supunându-se în acelaşi timp unui proces de derealizare care îl transformă într-un simplu "recipient", într-un simplu "suport" al dispoziţiei de a produce semnificant textual.
Ceea ce face ca, în finalul aventurii sale cu textul, actantul liric să se transforme într-un paradoxal el-ea, a cărui anatomie "alveolară" sugerează nu doar matricea scripturală ci şi vacuitatea disimulată în spatele semnelor scrise. Iar "impudorile" autoarei, în care se poate recunoaşte ceva din exhibiţionismul Rodicăi Draghincescu ca şi dispoziţia acesteia spre bufonada enormă pe parcursul căreia personajul liric îmbracă ipostaza femeii-clovn, se articulează într-o "comedie a literaturii" şi a actului textual. Pe care Florina Zaharia ştie să o interpreteze cu o remarcabilă autenticitate, poezia sa aflându-şi locul, cu certitudine, în contextul textualismului parodic şi al liricii "feministe" de astăzi".

Dan Silviu Boerescu (Contemporanul, ianuarie 1999)
" ...Ceea ce deosebeşte Manifestrupul Florinei Zaharia de atâtea alte tentative de convertire a vresurilor în elemente de body language şi/sau strip-tease intelectual este fervoarea confesiunii. Lectorul imaginar devine un duhovnic căruia îi sunt mărturisite, cu o senzualitate la limita cinismului, păcatele comise în chip de preambul/preludiu la o Golgotă editorială. Erotica rămâne doar un exerciţiu metatextual, bibliografia in nuce devansând o biografie ce se poate bănui ca fiind una exuberantă".

Gellu Dorian (Convorbiri literare, ianuarie 2000)
" O poetă de greutate, însuşi timpul ei reprezentând un oximoron, cântărind în jur de treizeci de kilograme, ceea ce, de fiecare dată, m-a făcut să cred, fiindu-i în preajmă, că e o fiinţă ireală, un soi de păpuşă Barbie, descendentă din ramura lui Pinocchio, lăsată în voie pe stradă, în pericol de-a fi acostată într-un buzunar de un colecţionar de astfel de minunăţii.
Mini-romantul Florinei Zaharia face un astfel de portret al poetei-simbol, ruptă de orice modă, de orice fel de discurs poetic iniţiat şi iniţiant pentru a crea propriul discurs, propriul idiom din care, dacă va reuşi să se smulgă, va izbândi aşa cum sunt destule exemple printre marile noastre poete. Deocamdată joaca Florinei Zaharia este confortabilă, reformatoare de discurs poetic, de esenţă poetică, novatoare şi incitantă, ceea ce nu este deloc puţin lucru. Iar imaginea pe care o am în faţă acum când scriu aceste note îmi arată o fiinţă parcă din altă lume, suavă, calm-obraznică, un soi de păpuşă, mergând goală pe străzi, fiindu-mi teamă să nu se frângă sub presiunea alizeului gonaci dinspre răsărit".

Cătălin Enică (Porto-Franco, nr. 5 (50) 15 mai – 15 iunie 2000)
" Citind poezia Florinei Zaharia, ai brusc revelaţia întoarcerii la o vârstă a lelementelor prime, care abia sub ochii tăi uimiţi, extaziaţi sau îngânduraţi, se întrupează. Versurile te dezechilibrează dacă ai retina prea dogmatică, ori, din obişnuinţă, vezi doar lumea poeziei idilice, tradiţională şi edulcorată.căci, chiar din primele versuri poeta se remarcă drept o devoratoare de norme şi false pudori, autodefinindu-se simplu, prin voluptatea căutării de sine, într-o lume nebună, nebună, faţă de care singura soluţie este să-i recompui mecanismele. Imaginea rezultată îl lasă pe lector fără sprijinul său cotidian de cuvinte şi experienţe: se răstoarnă, se contorsionează, produce sensuri noi, şocante, mereu în deplasare dureroasă...
Portretele sale seamănă mai curând cu figurile alegorice ale lui Arcimboldo, inventive şi groteşti în acelaşi timp. Spre deosebire însă de ilustrul iluzionist italian, din secolul al XVI-lea care-şi alcătuia imaginile ciudate din cărţi, fructe sau ustensile de bucătărie, Florina Zaharia se recompune pe sine însăşi dintr-un răvăşitor număr de ipostaze: inocenţe şi fetişuri copilăreşti, chemări şi refuzuri adolescentine, semne de maturizare erotică, efluvii pasionale şi materne. Se conturează un dublu proces de geneză: procreaţia şi creaţia, într-o congruenţă tulburătoare, deconcertantă, prin asocierea anatomicului şi fiziologicului cu poeticul. Efortul trădează o feminitate triumfătoare, conştientă sau nu, care-şi activizează ca pe o armă secretă capacitatea de percepţie analitică, dezvelind indiscretă deprinderile fetei în deplina lor intimitate..."

Dumitru Mureşan (Vatra, nr. 4,5/2001)
" ...limbajul poetic livresc uzat e înlăturat, înlocuit de curiozitatea pentru tot ce e nou, de auzul fin al cuvintelor şi expresiilor din vorbirea comună, necontenită creaţie verbală şi încercare a cuvântului ea însăşi. Cuvintele sunt din nou lăsate în libertate, nu sunt cenzurate, constrânse la un canon etic, estetic, intelectual fetişizant. Sunt cuvintele vieţii şi lumii înconjurătoare în toată diversitatea lor: familiale, intelectuale, medicale, argotice, indecente, şcolare, sentimentale, neologisme de ultimă oră, etc. Florina e un personaj – copil, o fetiţă a cărei "rochiţă" e cusută din "absenţele" ei, ale Florinei adevărate, aceea din interior. Sunt adică absenţele în care poetul se însingurează în athanorul verbului, ascuns privirii celorlalţi. Sunt postere, afişe, dar fotografierea se face pe "dinăuntru", nu din afară...
Poeta priveşte lumea în şi din interior, metaforă a naşterii prin răsfrângere interioară. Sugestii din Alice în ţara minunilor şi inovaţiile lui E.E. Cummings fructifică un poster greu de uitat...Este un autoportret unitar, în care ideea posterului poetei-fetiţe se rotunjeşte perfect. Modelul formal evident de construcţie şi dezvoltare a poemului (E.E.Cummings) nu e neapărat o simplă imitaţie, fiindcă un poet se sprijină şi e sprijinit totdeauna de poeţii din care litera lui se hrăneşte şi există, adesea, mai curând prin izbutirile predecesorilor decât prin ale sale, prin capacitatea de a selecta şi asimila din interior poezia, de a o recrea. Florina Zaharia e atentă la ce spun criticii, ale căror demontări psihanalitice le imită ironic şi cărora le răspunde cu expresii tari, sfidătoare. Senzaţiile sunt netrucate, neînfrumuseţate, olfactivul feminin predomină. "iubitul" e contestat cu aceeaşi violenţă verbală feministă, ce dă pe faţă ascunzişuri feminine ocolite de convenţia genului, revoltă antipoetică deschisă la Anne Sexton şi Sylvia Plath. Aducerea în text a limbajului literar propriu-zis, profesional, cum se întâmplă la beatnici, este menită să creeze legenda poetului, legenda poeziei însăşi".

George Bădărău (Convorbiri literare, februarie 2000)
" Poezia libertină a Florinei Zaharia, în ton cu limbajul poetic actual, scandalizează şi încântă în acelaşi timp, nu prin senzualiltate discretă, cum ne obişnuise poezia erotică de până acum, ci printr-o sexualitate declarată, fără prejudecăţi, sentimentalisme, tandreţe. În câteva texte, Florina zaharia ne oferă o suită de "florine", un fel de metabole desfăşurate sub forma unor micropoeme..."

Apostol Gurău (Antares, decembrie 1998)
" Florina Zaharia vine în noul val milenarist al poeziei române cu un radicalism literar impresionant, pe care l-am întâlnit şi la prozatorii Generaţiei 90. radicalismul amintit nu include însă şi un "aer candriu", ci este, mai ales, "un triumf al subiectivităţii eliberate", poezia pornind de la un impuls tenebros, din structura adâncă a unui vis, uneori absurd, întotdeauna plin de umorism...
" Goală pe străzi" este este o carte îndrăzneaţă, organizând discursul liric într-un plonjon radicalist; are şi harul de a cuprinde 15 poezii de dragoste, însă nu evenimentele senzoriale, exuberanţa direască şi omenească a iubirii domină textele, ci derealizarea sentimentului erotic, "dezumanizarea" dragostei, refugiul ei spiritual, abstract în litere, silabe, texte, pagini...
Eu cred că remarcabila inteligenţă artistică a Florinei Zaharia va media în favoarea poeziei asimilarea culturii literare profunde, care, inevitabil, se va produce. De la "Invocaţie nimănui" (1971), cartea de debut a lui Mircea Dinescu , nu am mai citit o atât de incitantă carte de poezie a unui debutant din sud. Dunărea devine purpurie de emoţie şi cântă din valuri!"

Geo Vasile (Luceafărul, 20 ianuarie 1998)
" ...Florina Zaharia se impune impetuos în poezia actuală, ca purtător de cuvânt al Generaţiei 90, restauratoare în România occidentale a moravurilor din anii 60.
...descoperim o poezie non-epidermică, inspirată, o formulă achimică de jubilaţie şi expiere. Registrul stilistic păgân, dezabuzat şi chiar cinic consumă cu impudoarea concretului ce se salvează prin recursul la aluziv şi simbol. Ambiguitatea provocatoare, adesea lubrică, nu ştirbeşte fluxul unei poezii acuzat feminine ce supralicitează universul feminin, recuzita şi repertoriul unei perene reprezentaţii: divanul trupului cu spiritul, al fiziologiei cu starea apolinică, al ispitei fizice cu visul şi căinţa. Dincolo de un anume contorsionism şi imagerii epatante, emoţionează fiziologia suferinţei poetei de a fi vampirizată de poezie.
...Detabuizarea misterului feminin, promovat de romantism se face în poeme-disecţie, scrise parcă de Crudela Morticia şi Ifigenia cea locuită de prevestiri, căzute în patima fenomenelor viitorului".

Nicolae Colceriu (Antares, decembrie 1998)
" Comunicarea fragmentară, aparent ilogică prin discursivitate, poza impudică, gestul scandalos, provocator, tulburarea premeditată a ordinii moral/civice convenţionale, dezvăluiri şocante din biologicul existenţei pot constitui inventarul constativ al unei descinderi brutale în spaţiul poemelor. Să liniştim cititorii stupefiaţi de ce văd şi aud, spunând că această "realitate2 se numeşte (de mai bine de jumătate de secol poetic) spirit de frondă menit, prin ce are productiv, să fie o resurecţie lirică, pregătită de multă vreme. Ce rămâne, totuşi, dincolo de frondă? O emotivitate tulburătoare exprimată spontan, o mărturisire aproape inconştient descătuşată, gâlgâitoare dintr-un preaplin al senzaţiilor, semne-cicatrici după întâlnirea cu viaţa şi poezia. Erotism? Poate, într-o anumită măsură şi într-un anumit fel.
....Poezia Florinei Zaharia este un bocet (nu inocent! Nici prohodire! Nici presentiment existenţial!) este expresia lirică a unei pierderi ireparabile provocate de o experienţă fundamentală: trecerea dintr-o vârstă în alta, echivalentă unei drame existenţiale, la care suntem luaţi martori privilegiaţi".

Petru Scutelnicu (Ateneu, iunie 1999)
" Cartea de debut a Florinei Zaharia, Goală pe străzi, Ed. Eminescu, 1998, constituie un debut de excepţie, pe o linie postmodernă sprijinită de un textualism original şi uneori ludic. Poemele se pot constitui într-un jurnal citadin încărcat de o imaginaţie poetică efervescentă, iubirea care este una torenţială acaparează discursul poetic. Dincolo de unele inegalităţi şi imperfecţiuni poetice, putem aprecia că Florina Zaharia păşeşte pe uşa din faţă a Poeziei actuale câştigându-şi încă de la debut un loc aparte în lirica feminină românească. Florina Zaharia respiră cuvinte, trăieşte poezie căutând şi descoperind lumea prin poem".

Alexandru Condeescu (Goală pe străzi, coperta IV)
" O poezie fără prejudecăţi imagistice şi false pudori lexicale, a strigătului nud adesea trecut prin metaforă, insolit, insolent, căutată savant şi ingenuu printre dantelele înflorate ale artelor poetice moderniste şi blugii repede azvârliţi de pe genunchii dezveliţi ai postmodernismului spre a umbla goală pe străzi, şocantă şi vulnerabilă; vehemenţă cu lacrimi în gene. Ultimul copil teribil al acestei lirici atât de feminin antifeminină, florina Zaharia adaugă un debut excelent inconfortului incitant al noului val milenarist al exasperării existenţiale".

A.G.Secară: Florina Zaharia – nueuflorina, Ed.Vinea, Bucureşti, 2004.
La al patrulea volum de poezie, Florina Zaharia, pe care o numeam într-o cronică mai veche "o Ally McBeal a literaturii române", poate surprinde prin poemul final, intitulat (el a văzut cum am pierdut poezia/ şi n-am mai găsit-o niciodată)… Găsim aici câteva versuri care pot declanşa o mică revoluţie în scrierea viitoare a poetei: "…catifelată/ mă răzgândesc/ nu vreau să mai scriu poezia/ mai bine o las să se joace." Nu va fi o fugă de poezie ci, probabil, o altă modalitate de apropiere de această entitate culturală despre care regretatul Mihai Ursachi scria: "Poezia nu-i o brăţară de aur/ Poezia nu-i o frunzuliţă de laur/ Poezia cu solzii de balaur/(…) Poezia nu-i o caleaşcă/ Poezia nu-i un ceasornic/ Poezia nu-i ornitorinc// Poezia ce sfâşie spornic."… Poate şi un alt mod de a o înţelege, de îmblânzire a acesteia. Deoarece Florina Zaharia trebuie să-şi asume în continuare îmblânzirea poeziei care este pretutindeni. Şi care poate fi o fiară, o mlaştină, o căldură de nesuportat, o viaţă, o moarte sau chiar mai multe, un cataclism, un înger sau un demon ş.a.m.d. Şi dacă n-ar exista poeţii să o mai îmblânzească, ar fi vai şi amar de lumea aceasta! Florina trebuie să continue, ca şi ceilalţi poeţi, în pofida blazării unora dintre cititori… Scrie în altă parte poeta (p.56): "n-am chef să scriu. Mai bine fură-mi degetele/ şi împrăştie-le printre cearşafuri în linişte, în vărful/ picioarelor, nu ştiu." Este o dovadă, printre altele, că uneori Poezia se vrea doar trăită iar nu scrisă, comentată, analizată, secătuită de viaţă prin discuţii, texte despre ea… Scrisul (Cartea) ne apare astfel, şi nu numai la Florina Zaharia, ca un inamic al Poeziei şi al vieţii autentice: "cartea a fost împotrivă. împătureşte-o strânge-i/ cordonul. a durat/ destul. mă întorc dar nu/ mai văd pagina. s-a/ strâmbat. îi aparţin fac/ schimb de mâini cu ea. el/ o închide ştie că sânii/ sunt înăuntru şi-şi culcă/ respiraţia pe ei.(…) mi-am/ visat sângele. scriu cu el/ litera care-mi taie mâna."
Aşadar, avem de-a face cu un întreg poem-volum reflectând un triunghi nu numai amoros (numai bun pentru un film de Ingmar Bergman), Autoare –Carte (Scrisul) –Viaţa (Poezia-El), triunghi scandalos doar pentru cei care n-au încercat cu sinceritate să-şi analizeze viaţa (şi să şi-o scrie autentic, dacă sunt într-adevăr scriitori)… Poate chiar o legătură primejdioasă, de hârtie şi cerneală, plathiană…
Începutul este "atât de linişte (petalele s-au lipit de bătăile inimii)// abia acum/ euflorina incoerentă ambiguă petalată/ mi-am topit un sân în poemul pe care-l iubeai cel mai mult// nueuflorina sunt în toate minţile scrisului/ el s-a drogat cu mine." Între euflorina şi nueuflorina, probabil adevărata florina zaharia se destăinuie: "m-am făcut mare (m-am lungit înafara mea/ până am izbit luna)// am crescut nu mă mai ustură inima.(…) mă-ntrebai de ce tac. păi ca/ să nu-mi deranjez aripile care creşteau creşteau şi mă/ legam cu ele deasupra prăpastiei.// am crescut. degetele nu mai încap în scris dar nu-mi/ pasă pentru că în aceeaşi zi vine primăvara./ m-am făcut mare m-am tăvălit prin anii mei (…) am crescut sunt sigură pentru că într-o zi mi-am/ surprins mâinile sărutându-se şi te-am atins cu ele aşa.// mă apropii din ce în ce mai mult de mine. nu mă mai/ disting. nu mai pot înainta." Criza interioară este amplificată de povestea de dragoste (re)imaginată, bănuită, dorită, care se desfăşoară în paralel în carte, la început într-o armonie (totuşi) tensionată, mai apoi din ce în ce mai… imposibilă : "mă mototoleşte. îi place că-mi place./ închid ochii. patul miroase a cafea. s-a răsturnat o / ceaşcă. mi-e frig. rochia cade pe cioburi e frumoasă/ aşa. alerg prin cameră fug de el şi el nu mă caută. mă opresc. nu ştiu ce să fac cu pielea bărbatului pe care/ nu-l înţeleg."; "mai târziu mă priveşte ca şi cum ar urla"; " azi nu mă atingi"; "azi facem cel mai nebunesc lucru: ne pierdem gesturile."; "carnea stă strâmb pe/ mine. neliniştea mă desfigurează pe dinăuntru. în trupul/ meu nu mai găsesc oglinda. îmi pocnesc venele dar/ pocnesc pe dinăuntru şi nu le văd. nu vreau să te lipeşti/ de mine astăzi. trăiesc intens desprinderea, nu recunosc/ ce mi se întâmplă." Din vreme în vreme tandreţea: "mă înveleşte cu puloverul lui. tremur. mi se usucă/ buzele el îşi rostogoleşte câte un deget pe ele.", tandreţea ca o mamă a inocenţei: "îmi probează lacrima. îi dă o hăinuţă. întuneric."
Misterul iubirii (dar mai ales misterul iubirii imperfecte sau imposibile, cum sunt toate iubirile umane, atât de umane, de la Eva şi Adam încoace) şi-ar găsi explicaţia simplă (şi oarecum firească) în secvenţa "vreau să gust. de aceea voi stârni lovitura"… În secvenţa (volumul poate fi perceput de altfel ca pe o înşiruire de secvenţe rupte din viaţa mai mult sau mai puţin interioară, fiind de altfel subintitulat "jurnalul lui") "coaja(altfel de aliniere a întunericului/ peste lumina care nu se vede)" înţelegem şi mai bine "falsul adulter" : "fac toate astea pentru că vreau să fiu si(n)gură/ că dacă scrisul se va şterge-ntr-o zi eu voi fi modul lui/ de a dispărea."… "Strange love", cum ar zice englezul: "acolo, sub masă, e scrisul îl fotografiez mereu pentru/ că nu-l cunosc faţa lui are o poziţie incorectă în lumina/ acoperită acesta e scrisul ( e mereu cu mine) pântecul/ unei fetiţe cu pătratul de sânge compact felul lui de/ a-mi face un semn la un moment dat e destul de dureros/ numai eu ştiu dacă vă uitaţi bine scrisul pleacă greu/ foarte greu din mine în sine." Sau, o pagină mai departe: "scrisul atinge locul care te doare. încă o literă strâmbă/ în rană. forţând-o stăpânind-o. las urme în scris îl/ murdăresc, miroase din cauza mea." Şi de aici până la a vorbi despre desprinderea "puiului de scris" (copil din albăstrele) cu forcepsul (p.42) nu va mai fi decât o… pagină, o altă pagină. O pagină numai a ei… Unde apare din nou sentimentul fricii, unde apare iarăşi mama, dorinţa de a nu se mai naşte (în o mie şi ceva de sensuri), unde aflăm că din plictiseală el a strivit licurici şi alte fiinţe mici sub pielea ei…
În ultimă instanţă, Florina Zaharia este aceeaşi, căutătoare ("iar eu căutam lucruri, vocea lui, căutam locul."), "cuinimaşipixul", gata să rişte, sfidând chiar şi Scrisul, chiar şi Poezia, provocându-i la jocul ei personal, jocul numit euflorina nueuflorina: "nu am găsit un loc anume pentru ceea ce voi scrie/ târziu de tot/ dar îmi place la nebunie locul acela." Cu unele reguli cunoscute, cu altele doar bănuite… Un joc pentru cei care mai văd în cerul nopţii, înstelat (şi pentru sufletele moarte banal) bineînţeles, o taină pe care preferă, pentru frumuseţea jocului, să nu o scormonească cu expediţii intergalactice… O taină reflectând existenţa sufletului omenesc în general…

Carmen Racoviţă: „FZ sau FATA NU-SHU” (Porto-Franco, serie nouă, nr. 10-11-12, octombrie – decembrie 2005)

„…Florina? Se salvează de înregimentare prin apologia senzaţiei care ordonează raţionamentul, prin susţinerea unei metafore a maturizării realizată neapărat prin tra(u)mă şi a spiritului închis în carapacea moale a trupului înstrăinat, creator şi purtător de cuvânt, prin autobiografia-obsesie transformată în portret al artistei în oglindă.

………..

Tema principală – pattern-ul poemelor FZ – este criza suprarealistă care însoţeşte maturizarea: puseul anxios prinde consistenţă psihologică, spiritul e prins sub capacul indeterminării şi mai e şi plăcerea de a rămâne (puţin, doar puţin!) în ambiguitatea confesiunii – ghem de teribilism şi frondă, bravadă şi candoare mimată. Ciudate puneri în scenă dominate de acea „pasiune a arătării”: mâinile FZ „se revoltă – se târăsc – fac dâră – se sărută până în clipa unică a pierderii gesturilor – când mâinile se împleticesc – atunci când scrisul se rupe, mâna continuă să existe – mâini cu scrisul înăuntru, cu guri şi ochi care nu-şi mai încap în contur”. Apoi F ne anunţă dezinvolt că „s-a făcut mare”. La propriu. „Se lungeşte înafara ei până izbeşte luna” – adică devine o Alice în Ţara Poemelor – „iar străzile se desfac în sus, spre ea – ea care e nespus de lungă – ea care crapă, iar puştii dezlipesc abţibilduri de pe sânii ei – iar ea ştie că mi-e frig şi îmi lipeşte străzile pe sub piele”.

……….

FZ e o poetă fericită pentru că are un proiect: să lipească masca eului real pe cea a eului scriptural………. FZ a asimilat în mod natural textualismul 80ist, racordându-se fără probleme la sensibilitatea 2000istă prin poza de agresivitate juvenilă (verbală şi de comportament) ca program estetic, dar şi prin substanţă – susţinând direcţia fragmentar-intimist-minimalist-ludică. Influenţată de comercialul şi mediaticul timpului nostru, FZ are viaţă literară lungă pentru că ştie foarte bine să diminueze efectele ieftine, făcându-le dispărute, şi chiar acceptă ideea acelei feminităţi „slabe”, retractile, capabilă să-şi recupereze în forţă întreaga sa jumătate macho, împreună cu întreaga-i fiziologie şi/sau întregul său limbaj poetic………….”